Motto: “Ce-i pasă copilului, când mama şi tata se gândesc la neajunsurile vieţii, la ce poate să le aducă ziua de mane sau că-i frământă alte gânduri pline de îngrijire.”
Ce-i pasă copilului?... Copilul se joaca, îşi întinde aripile şi zboară spre necunoscut. Zboară fără frică. Fără griji. Nu ştie ce-l aşteaptă dar nu se teme, fiindcă orice ar fi, el ştie că va fi un lucru bun. Iar dacă nu, copilul va transforma. Pentru că asta face copilul: creează, modelează, dă formă şi culoare unor lucruri aproape neînsemnate. Pentru că poate. Şi vrea. Aşa că încearcă, nu se dă bătut, orice ar fi. Vrea să facă lumea un loc mai bun. Dă aceeaşi importanţă unei furnici, ca unui căţel prietenos. Iubeşte pe toată lumea. Si iubeste neconditionat.
Cine zice că nu poţi învăţa nimic de la copii? Cine oare? Orbii poate. Nu cei ce nu văd cu ochii lor ca doi aştri, doar cei care nu pot observa gingăşia copilului, importanţa lui. Nu pot observa acele mici fiinţe care le sunt întotdeauna aproape cu o vorbă bună, cu o îmbrăţişare, cu un cântecel. E aşa de greu? Nu, e uşor să realizezi că ei sunt cei care îţi dau puterea, că ei te învaţă atât de multe prin felul lor de a fi. Mai greu e să accepţi asta.
Când spui „copil” nu mai e nevoie de nimic altceva. Te gândeşti pur şi simplu la un copil iar chipul ţi se înseninează. Fără alte înflorituri. Simpla lui prezenţă parcă îţi aduce fericirea, chiar şi pentru câteva clipe.
Aşa era şi ea. Cel mai pur exemplu de mic spiriduş magic. Plete aurii şi ochişori sclipitori ca două mărgeluţe. Şi acel zâmbet... Era lumina vieţii fiecăruia! Atât de plină de energie, atât de frumoasă. Am iubit-o dintotdeauna. Încă din prima zi când a venit să mă îmbrăţişeze. Căldura ei m-a învăluit ca o eşarfă catifelată, până şi mâinile mele, până atunci mereu îngheţate, au simţit acel impuls de energie, care fusese parcă trimis doar pentru ele. Simţeam micuţa viaţă ce mi se arunca atât de des în braţe. Încă îi simt lipsa... am realizat cât eram de dependentă de ea abia după ce a dispărut, după ce tot ce a fost pur a fost murdărit de cruda şi întunecata smoală a vieţii. Abia atunci am realizat cât de greu îmi era să continui fără ea. Vocea atotprezentă care-mi spunea că totul va fi bine, braţele mici care reuşeau totuşi să mă cuprindă, totul dispăruse, făcându-mă să cred că altele mai calde nu aveam să mai găsesc vreodată.
Aş greşi dacă aş compara-o cu o prinţesă a basmelor. Oricât de frumoasă ar fi fost, nicio prinţesă nu ar fi reuşit să-i întreacă măreţia. Iar prinţesele erau de cele mai multe ori tăcute, supuse, dăruind bunătate, fără a fi însă apreciate de personajele poveştii. De vrăjitoare si vrăjitori. De zmei şi balauri. De mame vitrege sau taţi nepăsători. Ea nu era deloc aşa. Nu era tăcută. Supusă, nici pomeneală! Ea era mereu veselă şi binevoietoare. Noi trebuia doar să avem grijă, să ştim să o apreciem, să învăţăm să o apreciem.
Ce griji poate avea un copil? Ce probleme ar putea avea la o vârstă atât de fragedă? Probabil asta vă întrebaţi. Mai mult ca sigur. Asta credeam şi eu înainte de a o cunoaşte. Priveam mirată ecranul televizorului când auzeam de morţi, de sinucideri ale unor tinere fiinţe. Ba râdeam chiar, râdeam dezgustată. Ce fiţe! Mofturi! Ce prostii! Obişnuiam să spun astfel de lucruri, nefiind cu nimic mai bună decât cei despre care se tot vorbea la ştiri. Am aflat mai apoi cât de tare mă înşelasem. Mulţi copii aveau fel de fel de probleme. Poate prea mulţi. Doar că toţi îi băgau în seamă doar pe cei care comiteau felurite acte de nesăbuinţă. Pe cei care nu mai suportau, înnebuneau poate, încercau să-şi curme viaţa. Adică pe laşi. Nimeni nu-i băga în seamă pe cei care strângeau din dinţi şi mergeau mai departe, orice li s-ar fi întâmplat. Ei rămâneau în aceeaşi situaţie ca şi până atunci, nefiind răsplătiţi cu nimic. Ei erau cei care meritau atâtea laude... curajoşii martiri ai vieţii, micii copii. Cineva încerca să le fure copilăria, soarta vroia să le-o ia înainte de vreme dar ei continuau să lupte. Întorceau spatele nedreptăţilor, nenorocirilor, afişau mereu acelaşi zâmbet. Nu fals, ci plin de căldură. Şi continuau să se agaţe de copilăria ce ar fi trebuit să fie de drept a lor. Se luptau... singuri. Pentru că nimeni nu reuşea să vadă în spatele unei sincere măşti de zâmbete. Nu reuşea, sau nu vroia.
Aşa era si ea. Trecea prin toate greutăţile cu capul sus şi privirea aţintită tot înainte. Îşi ducea povara cu măiestrie, continuându-şi astfel viaţa. Şi nimic nu o putea împiedica să viseze, să spere la zile de fericire, să spere ca îi va avea pe ceilalţi alături. În acel război ea era învingătoare. Era un război tăcut. Un război poate fără importanţă în sufletele noastre, care însemna atât de mult pentru ea... Şi lupta în acest război chiar şi singură, chiar dacă nu era nimeni să o încurajeze, nimeni să-i dea un sfat bun sau să o felicite pentru o victorie. Cât de mult greşesc cei care spun că viaţa unor copii e lipsită de griji... De unde ştiu ei? Probabil se iau doar după înşelătoarele aparenţe. Adulţii au fost întotdeauna prea ocupaţi. Prea ocupaţi să observe. Ea ştia asta, aşa că avea grijă să nu-i deranjeze. Avea tot timpul grijă. Câteodată mă întrebam dacă nu era mult prea atentă cu cei din jur, dacă nu ar fi trebuit să îşi acorde mai mult timp ei. Îşi iubea părinţii mult. Aşa cum îi iubea pe toţi ceilalţi. În felul ei unic şi atât de simplu. Mi se încălzea inima de bucurie atunci când îi vedeam chipul surâzător ca un soare de aur. Adesea nu-mi vedea să cred că e reală. Îmi repetam că nu o merit. Şi nici nu o meritam, nu meritam acel înger atât de minunat. Dar ei nu îi păsa cine merită şi cine nu, căci îi considera pe toţi egali.
Unul dintre lucrurile pe care nu le voi uita niciodată este cu siguranţă adorabila ei încăpăţânare. Vroia din tot sufletul să rămână copil pentru totdeauna, nu vroia să crească, să ajungă ca „oamenii mari”. Aceştia îi păreau de-a dreptul înfricoşători câteodată. Iar ea nu vroia să sperie pe nimeni, îi plăcea aşa cum era pe atunci totul, cu toate problemele şi greutăţile.
Dar bineînţeles că toate acestea au trebuit să se schimbe. Îmi amintesc cu tristeţe chipul ei înroşit de plâns, contrastând atât de tare cu întunecata culoare a hainelor pe care le purta la înmormântarea părinţilor ei. Am plâns şi eu cu ea, dar nu am îmbrăţişat-o aşa cum aş fi făcut de obicei. Nu mă lăsase. Nu a mai lăsat pe nimeni să se apropie de ea. Şocul resimţit storsese tot ce fusese mai frumos din ea, transformând-o într-un biet înger părăsit în ţărână. Un accident de maşină, puţină neatenţie au fost deajuns ca să distrugă pentru totdeauna puritatea unui copil. Pentru că aşa e viaţa, nu vrea să ne lase să ne bucurăm prea mult. Adesea mă întreb ce s-a întâmplat cu ea. Nu am reuşit să ţinem legătura. Ea nu a mai fost niciodată la fel, se închisese într-o carapace, nevrând să mai iasă, fiindu-i prea frică. Îi simt atât de mult lipsa... Şi nu încetez a mă gândi cât de nedreaptă a fost soarta cu ea. Cu bunătatea ei a plătit parcă şi pentru păcatele noastre, a plătit mult prea mult. Aşa se întâmplă de fiecare dată cu cei ce de fapt nu ar merita nimic rău. Am aflat astfel că viaţa mergea mai departe după propriile-i reguli şi că nimeni nu era cruţat, nici măcar un pur înger, mândru slujitor al copilăriei.
